Everybody has to write out of rage sometimes.

Am atât de multe gânduri... atâtea idei, emoții amestecate, ciudate, înnodate...

Simt că...îmi fuge pământul de sub picioare, că nu e nimeni acolo să mă prindă...și cei care sunt...nu-i vreau eu.

Mi-am dat seama deja de ceva vreme că am mare nevoie de prieteni, de amici noi. Oameni adevărați. Oameni cu ceva în cap, oameni...oameni.

De cineva să mă provoace să caut, să cresc, nu să râdă că am mereu o carte în geantă. De unii care știu cine e John Lennon(da, există oameni, mai mari decât mine care nu știu!) dar care știu și cine e X pe care eu nu-l știu și vreau să-l aflu.

Pentru că m-am săturat de ignoranți. Inculți. Indiferenți.

Pentru că m-am săturat să-mi justific fiecare mișcare.

Pentru că nu mă înțeleg. Și nu au cum.

Pentru că nu mă cred superioară, sunt doar altfel.

Pentru că m-am schimbat. Mult.

Pentru că e timpul.

Mi-am mai dat seama și că în curând familia mă va distruge complet dacă nu fac ceva.

Dar ce??

Familia nu ți-o alegi (God dammit!), familia nu o poți lua din piață și nici de la expoziție.

Familia trebuie respectată.

Am să adaug eu...dacă merită. E greu. Pentru că știu că sunt ai mei, știu că îi evit, știu că dacă m-ar cunoaște cu adevărat ar fi mult mai rău. Știu. Și doare.

Doare când trebuie să fii alt om în fața lor, când te ferești chiar dacă ai realizat ceva, dar ei nu înțeleg, când ascunzi că ești fericit, că suferi, că-i urăști uneori.

Știu că nu spun nimic nou. Toți avem divergențe cu părinții, cu familia.

Mai sunt unii care au relația perfectă. RAR.

I-aș invidia. Dar știu că dacă nu ar fi ei așa cum sunt, n-aș fi nici eu. Bună, rea, sunt eu. Și evident că nu e bine așa cum sunt. Nu e bine că vreau alte lucruri, că am alte idei, că vreau să am mereu mintea deschisă și să nu plec capul și să cred.

Am trăit destul așa. „E așa pentru că zic eu....” nu există, și am deja vârsta la care am dreptul să zic chestia asta fără să mă acuze cineva. Și totuși.

Mă condamnau și în același timp mă întrebau diverși cum de nu locuiesc acasă fiind în același oraș cu mama.

Pentru că o iubesc, așa cum e ea, și pentru că mă iubesc și pe mine. Și pentru că uneori în unele relații distanța e mai bună. Chiar dacă, din nou, doare, și chiar dacă doar eu recunosc asta.

Pentru că am viața mea care e total diferită de a ei.

Pentru că prefer să-mi fie mai greu dar să am liniște.

Plâng. Pentru mine, pentru ea, pentru tine.

Pentru că vreau să-ți fiu alături oricum. Pentru că te înțeleg. Pentru că știu să ascult și poate să spun o vorbă de folos. Pentru că te-aș îmbrățișa și ți-aș lua din durere.