Cu sufletul în gură

E plin de oameni goi...frumoși și goi. E plin de vorbe în vânt, de idei superficiale împrăștiate pe morminte de vise și minți stinse.
Cădem în vidul vieții noastre, aparent frumoase, aparent urâte, slute și mute.
Viața nu mai e nici măcar gri. E-un negru murdar, scăldat de-un soare amar, ucigător și trist.
Dăm cu repeziciune la o parte orice urmă de bunătate, orice are-un iz de suflet, orice urlă, orice simte.
Pagini rămân goale.
E-un infinit gol, nesfârșită tânguire.
Purgatoriu perpetuu când te vei sfârși? 
Când vom mai trăi?
Când ne vor auzi urlând, scurmând în ruinele vieților noastre, căutându-ne locul, scopul și moftul?? 



Convins de nimicnicia sa, copilul a țipat.