Cu sufletul în gură: ianuarie 2012

marți, 31 ianuarie 2012

luni, 30 ianuarie 2012

Vreau să-ți fiu prietenă

Ești rece.

Ori ești tu prea rece ori eu prea lacomă.

Nu vreau nimic.

Vreau să vorbim. Orice. Tot. Nimicuri.

Mi se zbate de azi-dimineață ochiul drept. Cică e de bine. Bucurii, plăceri. Nu cred în astea. Dar pentru că e ceva bun în sfârșit, am să o cred.

Și-am să fiu dezamăgită.

Nu ne înțelegem mereu. În vorbe. Altfel, vreau să cred că da.

Vreau să fim prieteni.

Iar mi-e frig.

„Te-am visat. Ţi-am deschis pieptul ca pe un dulăpior. Avea uşiţe şi, cînd le-am deschis, am văzut tot felul de lucruri catifelate în interiorul tău - ursuleţi mici şi animăluţe lînoase, tot felul de lucruşoare de-astea drăguţe. Apoi am mai avut un vis cu un alt bărbat. A venit spre mine şi mi-a întins nişte foi de hîrtie. Era scriitor. Am luat foile şi m-am uitat la ele. Aveau cancer. Scrisul lui avea cancer. Eu cred în visele mele. Meriţi puţină dragoste.”

Charles Bukovski-„Femei”

duminică, 29 ianuarie 2012

Eu?!

„ah... una... a bit on the crazy side... but then again... we wouldn't want things to be boring, now would we... but she sure is beautiful...”

Everybody has to write out of rage sometimes.

Am atât de multe gânduri... atâtea idei, emoții amestecate, ciudate, înnodate...

Simt că...îmi fuge pământul de sub picioare, că nu e nimeni acolo să mă prindă...și cei care sunt...nu-i vreau eu.

Mi-am dat seama deja de ceva vreme că am mare nevoie de prieteni, de amici noi. Oameni adevărați. Oameni cu ceva în cap, oameni...oameni.

De cineva să mă provoace să caut, să cresc, nu să râdă că am mereu o carte în geantă. De unii care știu cine e John Lennon(da, există oameni, mai mari decât mine care nu știu!) dar care știu și cine e X pe care eu nu-l știu și vreau să-l aflu.

Pentru că m-am săturat de ignoranți. Inculți. Indiferenți.

Pentru că m-am săturat să-mi justific fiecare mișcare.

Pentru că nu mă înțeleg. Și nu au cum.

Pentru că nu mă cred superioară, sunt doar altfel.

Pentru că m-am schimbat. Mult.

Pentru că e timpul.

Mi-am mai dat seama și că în curând familia mă va distruge complet dacă nu fac ceva.

Dar ce??

Familia nu ți-o alegi (God dammit!), familia nu o poți lua din piață și nici de la expoziție.

Familia trebuie respectată.

Am să adaug eu...dacă merită. E greu. Pentru că știu că sunt ai mei, știu că îi evit, știu că dacă m-ar cunoaște cu adevărat ar fi mult mai rău. Știu. Și doare.

Doare când trebuie să fii alt om în fața lor, când te ferești chiar dacă ai realizat ceva, dar ei nu înțeleg, când ascunzi că ești fericit, că suferi, că-i urăști uneori.

Știu că nu spun nimic nou. Toți avem divergențe cu părinții, cu familia.

Mai sunt unii care au relația perfectă. RAR.

I-aș invidia. Dar știu că dacă nu ar fi ei așa cum sunt, n-aș fi nici eu. Bună, rea, sunt eu. Și evident că nu e bine așa cum sunt. Nu e bine că vreau alte lucruri, că am alte idei, că vreau să am mereu mintea deschisă și să nu plec capul și să cred.

Am trăit destul așa. „E așa pentru că zic eu....” nu există, și am deja vârsta la care am dreptul să zic chestia asta fără să mă acuze cineva. Și totuși.

Mă condamnau și în același timp mă întrebau diverși cum de nu locuiesc acasă fiind în același oraș cu mama.

Pentru că o iubesc, așa cum e ea, și pentru că mă iubesc și pe mine. Și pentru că uneori în unele relații distanța e mai bună. Chiar dacă, din nou, doare, și chiar dacă doar eu recunosc asta.

Pentru că am viața mea care e total diferită de a ei.

Pentru că prefer să-mi fie mai greu dar să am liniște.

Plâng. Pentru mine, pentru ea, pentru tine.

Pentru că vreau să-ți fiu alături oricum. Pentru că te înțeleg. Pentru că știu să ascult și poate să spun o vorbă de folos. Pentru că te-aș îmbrățișa și ți-aș lua din durere.

Lingou

Țara arde și el povestește de Smart Defense.... minunat!

Românii încearcă să se apere de tine, băi! Nu știu cui îi pasă în aceste momente de scutul anti-rachetă sau de 48 de avioane ”care să garanteze securitatea aeriană a regiunii”.

Mai are și chef de glume lingăul...ăăăă lingoul. Pardon.

Auzi că din 2013 vom „retrage parte din efectivele aflate în Afganistan”. Mă bucur. Sigur lui badea Gheorghe îi pasă. Că altceva nu știe. Că în stradă nu e.

Dar dacă stau să mă gândesc mai bine nu mă miră că vorbește versi-și-uscate dar nu ce mă/ne interesează. Iar minte poporu cu televizoru'. Bine, minciună prin omisiune. Irelevant.

Unde-i Roșia?

Unde-i piața Universității?

Ai avut de zis doar porcăria aia de acu' câteva zile?

Auzi că s-a întâlnit cu președinți de ceva bănci. Senzațional!

Cu ROMÂNII de ce nu ai curaj să te întâlnești? Imediat îl vedem cum își construiește un turn de beton armat să nu cumva să-l atingă cineva. Paranoia. Laș. Câine.

„Eu nu invit pe români să plece la muncă în străinătate.”

Nu, nu-i inviți...nu le dai alternativă. N-ai vrea să pleci TU din țară? La căpșuni?:D de exemplu. Ele nu se supără dacă ești grandoman sau dacă ai fițe de dictator. Că ele nu știu.

Mai sunt și la noi căpșuni. Care stau și își acceptă soarta impusă de altu'. Anti-români. Anti-țară. Voi vă meritați soarta. Noi nu!

Apropo...

Mă gândeam că a fost cam puțină lume ieri în București. Dar atâta timp cât eu nu am fost acolo nu am dreptul să judec alții.

Bravo vouă! Și celor din alte orașe!

Și sper un singur lucru...că nu v-ați spetit, că nu ne-am zbătut degeaba.

Și aș vrea să se trezească și cei care au luptat PENTRU.

„Sunt proteste firești. (...) Românii au plătit costul austerității. Rămâne să-l plătească și politicienii.”

Da, sunt firești. Da, austeritate. Bla bla. Dar încă se face că nu înțelege că e despre el. Și lipitorile lui.

Și despre toate sugativele din țara asta.

Peste tot se fură. Toată lumea fură și toată lumea minte.

Da' nu ca voi!

Îmi vin atâtea urări și așa de multe vorbe frumoase în minte. Îmi stau pe limbă. Dar n-are rost. Nu vreau să cobesc. Doamne ferește! Nu merită să-l/să-i am pe conștiință.

Cât e de calm, măi. Ăsta....mă rog, ăștia dorm atât de bine. 100%.

Ok, mergi la Bruxelles. Să nu cumva să uiți să ne faci iar de rușine!!

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

3 și ceva a.m.

Doar eu sunt mai deprimată decât tine.

În plimbarea mea prin ger. Uscat.

Înghețat și gol.

Am să te omor.

Am să te ador.

Gerule...

vineri, 27 ianuarie 2012

Liniște

Sunt demonii mei.
Harpiile sufletului meu, țipă și se tânguie continuu....
Mă irosesc. Mă chinuie.
Mă trăiesc.
M-aș rupe de lume, cu căștile în urechi, să sune...să cânți tu în ele.Nu. Nu tu.
M-aș rupe de viață...atât cât să pot trăi pentru mine. Puțin.
Atât de puțin încât nici n-ai știi că sunt vie.

Dansează. Cu colți și cu gheare ruginite. Pe pereții mei. În fiecare mușchi, în fiecare vână... Râd. Se distrează.
Cântă. Țopăie.
Sunt demonii mei.
Ești demonul meu.
Voi toți...cei care vreți mereu câte ceva. Și cărora vă dau. Până îngenunchez în fața slăbiciunii mele. Până apasă greul vostru peste greul meu.
Și tu. Cel care nu ceri. Lucifer. Răzvrătit. Păcătos.

Te dor. Mă dori.

Mă urlă. Mă cad. Mă ridică, mă-nvârt și m-aruncă. E bine. E așa de bine, până când se face boală.
Pe marginea lumii. Demonii mei. Mulți. Frumoși.

„Bă România! Mă enervezi!”

„am fost crescuți cu impresia că noi suntem generația care va schimba în bine România... dar e doar o iluzie...” îmi spune un străin...

E o iluzie pentru că nu ne lasă ei să o schimbăm...și pentru că prea puțini dintre noi facem ceva pentru asta. Pentru că până nu va dispărea ultima lichea...dar ele nu dispar. Se înmulțesc și se schimbă...atât.

Măcar de ne-am înmulți și noi cu viteza lor. E mai ușor să nu-ți pese. Să te complaci. Să te plângi.

Dar nu ai dreptul să te plângi și să aștepți de la alții.

„ninge/e prea frig afară .... așa, în stilul caracteristic românesc nu rezolvăm nimic”, îmi spune Horea. Mi se pare un subiect bun de un studiu sociologic: de ce în București unde e ger cumplit și crivățul ăla nenorocit pot tot mai mulți oameni, aceiași oameni să stea zi de zi...să-și îmbolnăvească trupul ca să-și salveze sufletul.

De ce poate și Clujul?

Restul....tăcere.

„(...) eu nu-mi permit din cauza timpului să vin acasă , și să scot Mureșul în stradă, am plecat din țara aia nenorocită să-mi fac un viitor mai bun în altă parte și până una alta, urmăresc să-mi fie mie bine.”
„eu am încercat să organizez un protest la ambasada română din Haga dar nu am reușit să strâng mai mult de 5 persoane...”

Nici măcar speranța n-o mai au. Credința că poate...totuși, cine știe, pot schimba ceva.

Fiecare are povestea lui. Fiecare poveste are sloganul ei. Fiecare slogan își are ideologia sa.

Fiecare țară are poporul ei. Unde ți-e neamul, Românie? Unde ți-s eroii? Revoltații?

Te uită, te înșeală, te trădează.

Și cei oropsiți tac...

Ceilalți sunt bine pentru ei înșiși.

Neam egoist! Nenorociți! Fiecare a-ți fi la fel în locul lor! De-asta nu spuneți nimic...vă e musca pe căciulă...

Nu vreau să plec...

Nu am fost niciodată o mare patrioată.

Dar întotdeauna am fost româncă. Și poate mai mult decât vreodată s-a trezit în mine ca într-o ursoaică nevoia de a apăra și de a lupta pentru ceea ce e al meu.

De a-mi cere dreptul la viață în țara mea și a străbunilor mei. De a vorbi și pentru cei ce tac. Prea mulții care tac.

Ne lăsăm conduși de clovnii radioactivi pe care am făcut prostia să-i credem. Radiațiile se răspândesc. Infestează. Rod. Omoară.

Mutanți ignoranți. Imobilizați de griji.

Morților!

„trebuie să..am discutat să..ne gandim la..suntem în criză...economia e...soluția exploatarea minieră!?!??!?! mori mă ”sfântule”! mori! Dacă nici acuma nu sunteți convinși că acest om este incapabil de orice, sunteți mai proști decât el! Hai în stradă că m-am enervat!” Paul

„dă-mi numele străzii, vreau să ies și eu...să strig, să urlu, să urlu de durere, de neajunsuri...strig până voi amuți, am înghițit urletul sub Iliescu, Roman, Voiculescu, Vântu..strig la "dictator"...pleacă..să vină din nou cei amintiți mai sus...sunt român..să vină "curații"..să pot apoi să plec din țară, v-o las vouă!" Stelu

Câți mai plecăm? Cui ne rămâne țara? Japonezul își lasă familia pentru țară...se lasă pe el. Noi nu lăsăm nici televizorul, telefonul...comfortul nostru iluzoriu, coconul fals, abia schițat.

Dacă nu ne scăpăm noi de noi, nu o face nimeni.

Eu nu vreau să plec. Vreau să fac mai mult. Aș vrea să merg la București...aș vrea să merg peste tot...să te trag de mânecă și să-ți deschid ochii, îndoctrinatule!

Să-i trezim. Să vă trezim. Să nu dormiți nici voi cum nu dorm nici alții. Să urâți televiziunile cum le urăsc și eu, să vă urâți pe voi că nu faceți destul...

joi, 26 ianuarie 2012

răscruce

Ce faci când nu știi ce să faci?
Cum taci când ai atâtea de spus?
Cum simți singur?

Singurătatea e bună. Acum nu.Gândurile curg, ideile vin, pleacă, dansează și plâng.
Mă scurg.
Aș vrea... aș vrea să nu. Aș vrea simplu. Aș vrea calm. Direcții clare, decizii ușoare.
Doar de data asta.

Nu mă striga...prin vene-mi curge vin și fum.
Mi-e frig.

marți, 24 ianuarie 2012

Ipostaze

http://www.youtube.com/watch?v=ecxwazC9hMw&feature=related

Tu de ce (nu) ieși în stradă?

„Mi-e dor de oameni delicați și buni. De oameni deștepți și generoși. De educație și tradiție. Mi-e dor de bun-simț și bunăvoință.”(Oana Pellea)

Tîrgu-Mureșul a adormit.

Noi am trezit încet România...tot noi vrem s-o adormim? N-am tăcut și înghițit destul? Nu ne-am tânguit destul în șoaptă?

Am ieșit. Nu la fel de mult cât mi-aș dori. Și nu mă mândresc cu asta. Dar am ieșit și voi mai ieși pentru mine. Pentru noi.

Pentru că mama mea e bugetară. Pentru că am bunici pensionari. Pentru că exportăm inteligență. Pentru că fiecare voce în plus ne face un corp mai puternic. Pentru că am acest drept.

Pentru că am fost crescută să tac și să plec capul. Să mulțumesc că nu e mai rău. Să mă bucur de ceea ce am.

„Nemulțumitului i se ia darul.” îmi zicea cineva de curând. Ce să ne mai ia?

Ce e rău în a vrea mai mult? Fără aspirații nu suntem cu nimic mai presus de-un fir fierbinte de nisip.

Unde suntem? Ies singură în stradă. Pentru că cei din jurul meu ridică din umeri. Pentru că e mai ușor să stai la televizor. Pentru că orice lucru bun se obține cu trudă.

Pentru că nu vreau să plec din țara mea. Pentru că trebuie să ne schimbăm pe noi înainte de a-i schimba pe ei.

Pentru că e ușor să stai să privești.

Pentru că mi-am deschis ochii.

Pentru că am un învățământ jenant. Pentru că mi-e groază să merg la medic. Pentru că mi-e rușine de noi. Pentru că știu că putem mai mult. Mai bine.

Pentru cei care au luptat întotdeauna.

Pentru că te respect. Și mă respect.

Pentru că sunt român.

E plin de oameni goi...frumoși și goi. E plin de vorbe în vânt, de idei superficiale împrăștiate pe morminte de vise și minți stinse.
Cădem în vidul vieții noastre, aparent frumoase, aparent urâte, slute și mute.
Viața nu mai e nici măcar gri. E-un negru murdar, scăldat de-un soare amar, ucigător și trist.
Dăm cu repeziciune la o parte orice urmă de bunătate, orice are-un iz de suflet, orice urlă, orice simte.
Pagini rămân goale.
E-un infinit gol, nesfârșită tânguire.
Purgatoriu perpetuu când te vei sfârși?
Când vom mai trăi?
Când ne vor auzi urlând, scurmând în ruinele vieților noastre, căutându-ne locul, scopul și moftul??

Convins de nimicnicia sa, copilul a țipat.