„Bă România! Mă enervezi!”

„am fost crescuți cu impresia că noi suntem generația care va schimba în bine România... dar e doar o iluzie...” îmi spune un străin... 

E o iluzie pentru că nu ne lasă ei să o schimbăm...și pentru că prea puțini dintre noi facem ceva pentru asta. Pentru că până nu va dispărea ultima lichea...dar ele nu dispar. Se înmulțesc și se schimbă...atât.

Măcar de ne-am înmulți și noi cu viteza lor. E mai ușor să nu-ți pese. Să te complaci. Să te plângi.

Dar nu ai dreptul să te plângi și să aștepți de la alții.

„ninge/e prea frig afară .... așa, în stilul caracteristic românesc nu rezolvăm nimic”, îmi spune Horea. Mi se pare un subiect bun de un studiu sociologic: de ce în București unde e ger cumplit și crivățul ăla nenorocit pot tot mai mulți oameni, aceiași oameni să stea zi de zi...să-și îmbolnăvească trupul ca să-și salveze sufletul.

De ce poate și Clujul?

Restul....tăcere.

„(...) eu nu-mi permit din cauza timpului să vin acasă , și să scot Mureșul în stradă, am plecat din țara aia nenorocită să-mi fac un viitor mai bun în altă parte și până una alta, urmăresc să-mi fie mie bine.”
„eu am încercat să organizez un protest la ambasada română din Haga dar nu am reușit să strâng mai mult de 5 persoane...”   

    Nici măcar speranța n-o mai au. Credința că poate...totuși, cine știe, pot schimba ceva. 

    Fiecare are povestea lui. Fiecare poveste are sloganul ei. Fiecare slogan își are ideologia sa.

        Fiecare țară are poporul ei. Unde ți-e neamul, Românie? Unde ți-s eroii? Revoltații? 

Te uită, te înșeală, te trădează.

Și cei oropsiți tac... 

Ceilalți sunt bine pentru ei înșiși. 

Neam egoist! Nenorociți! Fiecare a-ți fi la fel în locul lor! De-asta nu spuneți nimic...vă e musca pe căciulă... 

Nu vreau să plec... 

Nu am fost niciodată o mare patrioată. 

Dar întotdeauna am fost româncă. Și poate mai mult decât vreodată s-a trezit în mine ca într-o ursoaică nevoia de a apăra și de a lupta pentru ceea ce e al meu. 

De a-mi cere dreptul la viață în țara mea și a străbunilor mei. De a vorbi și pentru cei ce tac. Prea mulții care tac. 

Ne lăsăm conduși de clovnii radioactivi pe care am făcut prostia să-i credem. Radiațiile se răspândesc. Infestează. Rod. Omoară. 

Mutanți ignoranți. Imobilizați de griji. 

Morților! 

„trebuie să..am discutat să..ne gandim la..suntem în criză...economia e...soluția exploatarea minieră!?!??!?! mori mă ”sfântule”! mori! Dacă nici acuma nu sunteți convinși că acest om este incapabil de orice, sunteți mai proști decât el! Hai în stradă că m-am enervat!” Paul

 

 

  „dă-mi numele străzii, vreau să ies și eu...să strig, să urlu, să urlu de durere, de neajunsuri...strig până voi amuți, am înghițit urletul sub Iliescu, Roman, Voiculescu, Vântu..strig la "dictator"...pleacă..să vină din nou cei amintiți mai sus...sunt român..să vină "curații"..să pot apoi să plec din țară, v-o las vouă!"  Stelu

 Câți mai plecăm? Cui ne rămâne țara? Japonezul își lasă familia pentru țară...se lasă pe el. Noi nu lăsăm nici televizorul, telefonul...comfortul nostru iluzoriu, coconul fals, abia schițat. 

Dacă nu ne scăpăm noi de noi, nu o face nimeni.

 

Eu nu vreau să plec. Vreau să fac mai mult. Aș vrea să merg la București...aș vrea să merg peste tot...să te trag de mânecă și să-ți deschid ochii, îndoctrinatule! 

Să-i trezim. Să vă trezim. Să nu dormiți nici voi cum nu dorm nici alții. Să urâți televiziunile cum le urăsc și eu, să vă urâți pe voi că nu faceți destul...